Nonsense.

E tarziu. 
Vantul agita obloanele astea grele din lemn, le tranteste in geam si scartaie in timpan. De-a dreptul enervant pentru somnul profund pe care mi-l doresc de-atata amar de vreme. Inchid ochii si in sfarsit vad. Brazi de patru etaje care-mi intra pe fereastra, negreala de pe calorifer, panza densa dintre frunzele trandafirului japonez, acvariul gol, cuiburi parasite de randunica. Rem-ul ma trimite mecanic pe strada Plopilor, spre spatiul in care mi-am lasat cea mai mare parte din energia copilareasca. Probabil e modul subconstientului de a-mi demonstra inca o data ca nimic nu se pierde si ca totul se transforma.
Cunosc apartamentul asta mai bine decat oricare colt al sufletului meu, s-a conservat in mintea mea mai veritabil decat prima ciocolata si uneori, in singuratatea noptii, ma trezeste ticaitul metalic al ceasului, zestrea bunicii din anii 50. Un real supravietuitor care nu si-a schimbat locul de saizeci de ani. Deschid ochii buimaca,  ceasul e la kilometrii departare si totusi inca il aud ca prin vis..
Fiecare detaliu vizual din acel spatiu ma emotioneaza uneori pana la lacrimi, dar nu intelegeti gresit. Nu-mi lipseste, chiar deloc. Simt doar ca eternitatea sufletului meu incepe de acolo, intr-o lume magica care imi oferea o vedere de 360 de grade : Dunarea, calea ferata, podul Anghel Saligny, centrul modern al orasului, mahalaua, cimitirul, scoala, orfelinatul, dealul Sofiei.. Asa ma vad in noapte, un copil tembel, cocotat in varful lumii sale, protejat de copaci inalti si pasari cantatoare. Despre acest copil va voi spune mai mult in paginile urmatoare, voi scrie pana ce totul o sa prinda sens pentru tine, pana ce mintea se va deschide iar fluxul de emotie te va face sa traiesti pe bune. Pana la final si poate, in continuare.