Capitolul 1.

Posted: joi, 22 noiembrie 2012 by L. in Etichete:
0

Nu-ti minti niciodata prietenii. Minte-ti parintii. Transforma-ti parintii in prieteni.
Am revazut ce am scris acum 2 ani, cand m-am certat rau cu scrisul. Stiu ce e de facut acum. Sper din tot sufletul sa va regasiti cat mai putin in cele scrise de mine pe viitor. Sper in acelasi timp, ca sfarsitul vostru sa fie fabulos. Pe masura faptelor, dar fabulos!
Deci, mi-am mintit prietenii? Poate ca mai putin decat pe mine insami. Ei m-au format, inevitabil, la fel cum eu i-am format pe ei, partial. Tu stii despre ce vorbesc, iti minti prietenii in continuare, ajungi in stadiul in care te indoiesti de ei, dar tine minte: fara ei ai fi un Tristache Gigi.
La 5 ani locuiam in spatiul descris mirific mai devreme, in varful lumii. Aflam de la un documentar de pe TVR, despre bine si rau, Nietzsche, Dumnezeu si Diavol. Bunica imi explica pe fundal despre ce era vorba, cu un tablou in spate care infatisa o Biserica Gotica. Imi spunea de balanta, de faptele noastre, de liberul arbitru. Pe vremea copilariei, aceste notiuni se implementau diferit, ateismul era aproape inexistent in vietile noastre, dar fanatismul insa... aceasta este o alta poveste. Am simtit din start altfel, aveam o hipersensibilitate aparte si traiam constant unde nu era viata. Imbratisam ce ne inconjoara: muntii, apele, iarba si ciupercile, padurile, trenurile, parcurile, manechinele din vitrine, zebrele de pe strada, tot. Traiam, dar viata se stingea in jurul meu. Am decis sa supravietuiesc, pentru un scop. Ramanea de gasit acest scop.

Foarfece si randunici sau o introducere.

Posted: miercuri, 21 noiembrie 2012 by L. in Etichete:
5

E tarziu. 
Vantul agita obloanele astea grele din lemn, le tranteste in geam si scartaie in timpan. De-a dreptul enervant pentru somnul profund pe care mi-l doresc de-atata amar de vreme. Inchid ochii si in sfarsit vad. Brazi de patru etaje care-mi intra pe fereastra, negreala de pe calorifer, panza densa dintre frunzele trandafirului japonez, acvariul gol, cuiburi parasite de randunica. Rem-ul ma trimite mecanic pe strada Plopilor, spre spatiul in care mi-am lasat cea mai mare parte din energia copilareasca. Probabil e modul subconstientului de a-mi demonstra inca o data ca nimic nu se pierde si ca totul se transforma.
Cunosc apartamentul asta mai bine decat oricare colt al sufletului meu, s-a conservat in mintea mea mai veritabil decat prima ciocolata si uneori, in singuratatea noptii, ma trezeste ticaitul metalic al ceasului, zestrea bunicii din anii 50. Un real supravietuitor care nu si-a schimbat locul de saizeci de ani. Deschid ochii buimaca,  ceasul e la kilometrii departare si totusi inca il aud ca prin vis..
Fiecare detaliu vizual din acel spatiu ma emotioneaza uneori pana la lacrimi, dar nu intelegeti gresit. Nu-mi lipseste, chiar deloc. Simt doar ca eternitatea sufletului meu incepe de acolo, intr-o lume magica care imi oferea o vedere de 360 de grade : Dunarea, calea ferata, podul Anghel Saligny, centrul modern al orasului, mahalaua, cimitirul, scoala, orfelinatul, dealul Sofiei.. Asa ma vad in noapte, un copil tembel, cocotat in varful lumii sale, protejat de copaci inalti si pasari cantatoare. Despre acest copil va voi spune mai mult in paginile urmatoare, voi scrie pana ce totul o sa prinda sens pentru tine, pana ce mintea se va deschide iar fluxul de emotie te va face sa traiesti pe bune. Pana la final si poate, in continuare.

Visuals.

Posted: sâmbătă, 20 octombrie 2012 by L. in
0




A naibii emotie, cea emisa din porii tai spre pielea mea, diamant, mosc, margaritare. Si vreau acum, in final de soare si lumina oribitoare, sa te suprim si sa te biciuiesc pana ramane din tine doar sira spinarii, fix ce cauti acum in tine sa gasesti. Scriu fara sa ma opresc si realizez exact unde este punctul meu in spatiu, alearga prin oras pe tocuri. Si stiu ca o sa ma adun intr-o linie imensa de puncte pana ce o sa ma vezi de-a lungul orizontului, corp de femeie-intins-cheia Sol. Am sa te orbesc atat de tare cu inocenta, incat iti voi arde genele si-ti voi intra ascutit pe retina, pana ce voi crea: explozie, valuri, diamant zdrobit, puls accelerat si inima surda .. care incepe a bate frenetic: LA-U-RA. 

De azi vorbim pe limba mea.

Posted: miercuri, 17 octombrie 2012 by L. in
0

E un sentiment. Exact: sentiment. Seamana putin cu senzatia pe care o ai din pricina soarelui care patrunde prin draperii groase, direct in pupile. Ustura orbitor si in acelasi timp calmeaza intr-o secunda orice urma de angoasa. Tine putin, te macina, rupe din tine si-ti da jos un strat de piele. La el nu exista spatiu si timp, cel putin nu asa cum il cunoastem noi, pentru ca e albastru, dar deloc blu. Oricat de multi nori s-ar aduna pe langa el, nu poate sa-si trimita furtunile dupa mine. Acestea fiindca s-a schimbat ceva in mine, atfel m-ar fi inaltat atat de mult incat m-as fi prabusit de parca n-as fi fost vreodata. Ma gasesti des, in carti cu povesti.